Apoi a început epopeaa colicilor, la aproximativ 6 săptămâni. Singurele moment în care Maria a plâns au fost seara între 8 și 10 seara, ea a avut episoade diverse în care plângea fără motiv, ziceam noi. Așă că le-am catalogat drept colici. La fel și seara după ultima masă, plâns de mama focului, cam una din 3 nopți. Moment în care o luam în brațe, mă plimbam cu ea în toată casa, am început să o legăn în brațe orice numai să îi fie mai bine la burtică.
Între timp m-am interesat de multe presupuse soluții care să atenueze măcar un pic stomăcelul Măriucăi și am aflat că sunt multe produse (Colief, Espumisan, Infacol, soluții probiotice, biberon anticolici, ceai anticolici etc). Întrucât eu nu mă puteam folosi de biberon, am ales două produse și anume Colief și Espumisan. I-am dat Mariei vreo săptămână până când am realizat că i le dau degeaba, ea avea orarul ei foarte bine fixat, plângea cam la aceleași ore cu tot ajutorul medicamentos.
Ce a funcționat însă a fost să o pun pe burtica mea, să o țin mult în brațe la căldurică și să îi pun lucruri calde pe burtică. Colicii s-au terminat pe la 3 luni fix.
Eu credeam ca orice mămică că tot greul s-a oprit acolo. Ei bine nu. Pe la 4 luni a început să nu îi mai placă în pătuț, se tot învârtea în pat, se foia, se întorcea pe burtă și plângea, eu o întorceam înapoi și plângea și mai tare. Ca să adoarmă totuși copilul am luat-o în brațe. Cel mai agitat moment al ei rămânea seara. Ca să fie complet odihnită și într-o formă foarte bună Maria trebuie să doarmă măcar un pic între toate mesele. Măcar o jumătate de oră. Somnul cel mai dificil continua să fie cel de după masa de seară.
Am continuat să o iau în brațe și imediat adormea. Încet încet nu a mai adormit așa.După ultima masă de seară, o plimbam în brațe, doar că plimbatul nu mai era suficient, trebuia să devin ba măgăruș ba alt animal care să întrețină copilul să adoarmă. Ea ajunsese la 6-7 kg în timp spatele meu începea să capituleze. Și ritualul a devenit din ce în ce mai greu, plimbari lungiiii de tot, cântat și mai mult, și întru-un final adormea.
La un moment dat pe la 4 luni și jumătate nu a mai funcționat ritualul nostru, mă tot plimbam eu cu ea minute întregi și degeaba. Cum mă opream normal simțea și o luam de la capăt. Iarăși ture și ture. Eram bineînteles epuizată mai mult psihic, orice îi făceam copilului părea că nu va mai adormi niciodată singur.
Și ce era și mai ciudat era dependența de mine, stătea trează în pătuț numai dacă mă vedea în aria ei vizuală, adică deasupra pătuțului. Cum făceam 2 pași în lateral, cum începea să plângă. Zilele treceau și eu tot îmi spuneam că va crește mai mare și situațiile se vor rări. Ei bine nu a fost așa deloc. Ci dimpotrivă. La un moment dat ajunsese să își găsească consolarea numai la sân. O legănam eu în brațe, îi cântam, nimic nu mai funcționa. Iar în momentele de maximă supărare o punema la sân și acolo în maxim 1 minut adormea....
Dupa 3-4 zile de adormit la sân, am realizat cât de departe ajunsesem cu deprinderile ei, încât riscam ca în 2 săptămâni nici acolo să nu îi mai placă. Și atunci cum mai adorm copilul? Momente grele. Și mă apuc să caut pe internet, întreb pediatru, caut în stânga și în dreapta. Cele două direcții erau clare: cry it out sau metoda modernă. ”Cry it out” înseamnă să îți lași bebelușul să plângă controlat, adică tu știi că el plânge și ai putea interveni să oprești plânsetul prin luatul în brațe însă alegi să nu o faci, pentru a se obișnui să doarmă singur și nu numai să își câștige un pic independența. Metodele pediatriei moderne susțin că bebelușul nu e răsfățat dacă vrea mereu în brațe ci el doar are nevoie foarte multă să fie acolo, la mami în brațe și mai mult trebuie luat în pat cu mami până devine pregătit să plece de acolo.
Acum fiecare mamă cred că își poate alege varianta mai potrivită. Eu nu cred în rețete magice nicicum. Părerea mea este că bebeluși răsfățați nu există, ei sunt doar obișnuiți de părinți cu un anumit tratament iar când aceasta dispare normal că nu mai sunt confortabili. Cred că trebuie să îi dai copilului tău toată libertatea posibilă, trebuie lăsat să se joace și singur, să își găsească alinarea și joaca și în altceva decât mama, iar bebe trebuie să doarmă singur în pat încă de la naștere.
Pe de altă parte mi-am pus următoarea întrebare: dacă legănatul a devenit insuficient, mersul ca măgărușul la fel, plimbatul în brațe la fel acum singura soluție era sânul, care va disparea și el în câteva luni. Și apoi ce va mai urma? Așa că am m-am sculat într-o bună zi cu scopul de a găsi osoluție. Eram destul de hotărâtă. Acum fiecare mamă își simte copilul cum reacționează la diferite schimbări de ritm. Dacă vede un mic semn de reușită eu zic că trebuie continuat neapărat.
Începând dintr-o luni dimineață (că doar toate dezideratele încep lunea) m-am decis să o învăț să doarmă SINGURĂ și în pătuț. În prima zi am luat-o foarte încet. Am ieșit la plimbare dimineața, apoi pentru somnul de după amiază, am stat deasupra pătuțului, i-am vorbit încontinuu, i-am dat din jucării, i-am povestit despre toate activitățile noastre zilnice, când începea să plângă pe burtă o întorceam pe spate și tot așa. Ceea ce ar fi trebuit să dureze 10 minute, ajunsese să dureze vreo 2 ore în care eu mă îmbărbătam singură că mâine va fi mai ușor. Și chiar a fost. Seara însă era altă poveste, ieșeam iarăși la plimbare și dacă nu adormea în căruț afară, o puneam în pătuț la întoarcere și eu dispăream, apăream însă din 3 în 3 minute sau când devenea foarte supărată Pucu care îi povestea la fel multe și nevrute. Totul este să le captezi atenția cu ceva. După ultima masă la fel, am început să o lăsăm direct în pătuțul ei și după 5 minute (timp în care își dădea seama că e singură) începea iar să plângă.
Iar mergeam prin rotație la ea, o atingeam, o mângâiam până își revenea din supărare, apoi iar plecam. Și am facut asta timp de 5 zile la fiecare somn, cu toata perseverența deși orarul de masă era grav afectat pentru că adormea foarte greu și între mese nu mai puteam avea cele 4 ore. Dar am acceptat acest sacrificiu ca să obținem ceva mai măreț. Și cam in a 5-a zi rezultate începuseră să se vadă. Drmurile noastre nu mai era din 3 în 3 minute la ea în cameră, nu ne mai lua alte 3 minute de mângâieri și povești ca să îi captăm atenția, totul devenise din ce în ce mai rar, adica din 7 în 7, din 10 în 10, ceea ce e imens pentru un bebeluș. A urmat apoi vacanța la munte, în Tirol. Și ne era așa de frică că vom strica cam tot ce am contruit cu atâta răbdare timp de 5 zile. În primele 3 zile de vacanță Maria a fost foarte cuminte, a cam adormit ca acasă, cu ajutor din partea noastră sau în căruț plimbată. După cele 3 zile, pentru că am făcut foarte multe compromisuri, copilul nu a mai înțeles nimic și a revenit la starea de agitație excesiva și bineînțeles că tot ce o potolea în momentele de maximă aploare a fost sânul....
După ce am revenit acasă ne-am reluat repejor programul. În prima zi a fost la fel ca înaintea de plecarea în concediu, dar încet încet dădea semne că își reamintește cam tot ce a fost înainte de Tirol. Și chiar își reamintea, bebelușii sunt de-a dreptul incredibili. După 3 zile de stat lângă ea timp de aproape o oră ca să adoarmă, a început să nu mai plângă/mârâie când plecam de lângă ea iar după alte 2 zile nu a mai fost nevoie să mai stam deloc lângă ea. Mârâia ușurel timp de 3 minute, se mai foia timp de alte 3, se întoarce pe burtică și somnnnn. Ne ne venea să credem. Marea izbândă a fost reușită în urmă cu o săptămână și acum îngrijim cu mare răbdare tot ceea ce am construit :)
Ce am învățat eu din această experiență e că bebelușii sunt foarte deștepți, că nu există bebeluș răsfățat, că există cale de mijloc mereu între modern și nou, iar tot controlul stă în mâna părinților. Noi suntem cei care, cu foarte multă răbdare îi putem învăța multe. Cam toată viața asta vom face.
Și o poză cu maimuțica preferată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu